În căutarea pasiunii

Îți aduci aminte când erai copil? Acționai fără să te gândești prea mult. Niciodată nu te întrebai „Care sunt beneficiile să învăț să joc baseball versus fotbal?” Alergai pe teren si jucai baseball sau fotbal. Ai construit castele de nisip și ai dat porecle și ai pus întrebări stupide și te-ai uitat după gâze prin iarbă și te-ai jucat în țărână și ai zis că ești un monstru venit din canalizare.

Nimeni nu ți-a spus să faci asta, doar o făceai și gata. Erai condus doar de curiozitate și entuziasm.

Și minunat era că dacă nu îți plăcea baseballul, pur și simplu te opreai să te mai joci. Nu aveai niciun sentiment de vină și nici nu te certai sau aveai vreo dezbatere cu tine însuți în privința asta. Ori îți plăcea, ori nu.

Și dacă îți plăcea să cauți gâze, pur și simplu asta făceai. Nu exista nici un nivel mai adânc de analiză în care să te întrebi: „Bine, căutarea gâzelor este ceea ce vreau să fac cu adevărat în copilaria mea? Nimeni altcineva nu vrea să caute insecte, asta înseamnă că eu sunt cam aiurea? Uitatul după gâze îmi va dăuna planurilor mele de viitor?”

Nu era nicio vrăjeală: dacă îți plăcea ceva, pur si simplu doar făceai acel ceva și gata.

Astăzi am primit cam al 11504-lea mail în acest an de la o persoană care îmi spune că oameni ca el nu știu ce să facă cu viața lor. Și ca toți ceilalți, această persoană mă intreabă dacă am idee despre ce ar putea să facă, de unde ar putea să înceapă, unde să își găsească „pasiunea”.

Bineînțeles, nu le răspund. De ce? Pentru că nu am nicio idee. Dacă nu ai nicio idee ce să faci tu însuți, ce te face să crezi că un idiot care are un site ar știi mai bine? Sunt un scriitor, nu sunt ghicitor în stele.

Mai important însă, ce vreau să le spun acestor oameni este următorul lucru: aici este întreaga chestie – „să nu știi” este nenorocita aia de idee. Viața înseamnă să nu știi și apoi să te apuci să faci ceva în orice fel. Aceasta este esența vieții. Toată. Și n-o să devină mai ușoară doar pentru că ți-ai dat seama că îți „place” munca ta de a curăța fose septice sau ți-ai îndeplinit marele vis scriind scenarii de filme independente.

Acești oameni se vaită despre faptul că vor „să își găsească pasiunea”.

Ăsta-i un nonsens. Deja ți-ai găsit pasiunea, dar o ignori. Serios acum, ești treaz 16 ore pe zi, ce naiba faci cu timpul tău? Faci ceva, cu siguranță. Vorbești despre ceva. Ai un subiect sau o activitate care predomină în timpul tău liber, în conversațiile tale, pe siteurile pe care stai și care te absorb atât de tare încât nici nu mai realizezi.

Totul este chiar aici, în fața ta, doar că te faci că nu le vezi. Pentru un motiv oarecare, le eviți. Îți spui: „Bine, îmi plac benzile desenate, dar asta se pune la socoteală. Nu poți să faci bani din benzi desenate.”

La naiba, măcar ai încercat?

Problema nu este lipsa de pasiune pentru ceva. Problema este productivitatea. Problema este percepția. Problema este acceptarea.

Problema este „Ah, asta nu este o alternativă realistă”, sau „Mama și Tata m-ar ucide dacă aş încerca asta, ei zic că ar trebui să mă fac doctor” sau „Asta este o nebunie, nu poţi să îţi cumperi BMW cu banii pe care îi câştigi făcând așa ceva”.
Problema nu este pasiunea. Niciodată nu este pasiunea.

Este prioritatea.

Şi chiar şi atunci, cine spune că trebuie să faci bani făcând ceea ce îţi place? De ce toată lumea crede că trebuie să îi placă fiecare clipă a jobului pe care îl face? Serios, ce este greşit în a lucra într-un job normal, obişnuit, împreună cu câtiva colegi care sunt ok şi apoi să îți urmărești pasiunea pe de altă parte în timpul liber? S-ar întoarce lumea cu susu-n jos? Ar fi o idee chiar atât de genială, de nemaipomenită?

Uite o altă palmă peste faţă pentru tine: fiecare job este de rahat câteodată. Ideea este că nu există o activitate pasionantă de care nu te vei plictisi niciodată, care să nu te streseze sau de care să nu te plângi niciodată. Nu există, pur si simplu. Eu am un job de vis (la care am ajuns din întâmplare, apropo. Nici într-un milion de ani nu am plănuit să se întâmple asta; ca un copil pe terenul de joacă doar m-am dus şi am încercat) şi încă urăsc ceea ce fac în proporţie de vreo 30%. În unele zile chiar mai mult de atât.

Din nou, asta este viaţa.

man-sitting-down-with-saxophone-780x520

Încă o dată, aşteptările pe care le ai reprezintă adevărata problemă. Dacă tu crezi că ar trebui să munceşti 70 de ore pe săptămână şi să dormi la birou precum Steve Jobs şi să îţi placă asta în fiecare clipă, înseamnă că te-ai uitat la prea multe filme proaste. Dacă tu crezi că ar trebui să te scoli în fiecare dimineaţă dansând in pijamale pentru că pleci spre muncă, ai fumat prea multe etnobotanice la viaţa ta. Viaţa este departe de a fi aşa. Este complet nerealist să gândești astfel. Avem nevoie de ceea ce se numeşte echilibru.

Am un prieten care, pentru ultimii trei ani, a încercat să facă un site de vânzări online. Nu a funcţionat. Şi când zic că nu a mers, vreau să spun că nici măcar nu a fost lansat. În ciuda numeroşilor ani de „muncă”, timp în care spunea că are de gând să facă una ori alta, nimic nu s-a concretizat cu adevărat.

În schimb, atunci când un fost coleg vine la el şi îl roagă să îi facă designul pentru un logo sau un material promoţional pentru vreun eveniment, pe astea le dă gata cu mare spor. Sfinte, trag toţi la el să le facă câte ceva, ca muştele la rahat.

Şi face o treabă excelentă! Stă până la 4 dimineaţa să muncească şi îi place fiecare clipă petrecută în felul ăsta.

Dar, după doar două zile, se întoarce la aceeaşi lozincă: „Omule, nu ştiu ce-ar trebui să fac.”

Am întâlnit atâţia oameni ca el. Nu are nevoie să îşi găsească pasiunea. Pasiunea l-a găsit deja pe el. Doar că o ignoră cu graţie. Refuză să creadă că este capabil să se dezvolte în direcţia asta. Se teme să-i dea o şansă.

Este ca un copil tâmpit care intră pe terenul de joacă şi spune: „Bine, să te joci în ţărână este grozav, dar jucătorii de fotbal câştigă mai mulţi bani şi deci ar trebui să mă silesc să joc fotbal în fiecare zi”, apoi se întoarce acasă plângându-se că nu îi place în pauză.

Şi asta-i o porcărie. Toată lumea vrea să mai ia o pauză. Problema este că a ales să îşi pună piedici singur pe baza unor idei cretine care i-au intrat în cap despre ce înseamnă succesul şi despre ce ar trebui să facă pentru asta.

Un alt email pe care îl primesc tot timpul este de la cei care vor sfaturi despre cum să devină scriitori.

Şi răspunsul meu este acelaşi: n-am nici cea mai vagă idee.

Când eram copil, vroiam să scriu schiţe în camera mea doar ca să mă distrez. Ca adolescent, vroiam să scriu eseuri despre muzică şi despre formaţii care îmi plăceau fără să le arăt la nimeni. Odată ce a apărut internetul, petreceam ore întregi pe forumuri scriind postări de mai multe pagini despre cele mai nebune subiecte – de la amplificatoare de chitară la cauzele razboiului din Irak.

N-am considerat niciodată scrisul ca o viitoare carieră. Nu l-am considerat nici măcar un hobby sau o pasiune. Pentru mine, lucrurile despre care scriam erau pasiunile mele: muzica, politica, filzofia. Scrisul era doar o unealtă prin care exprimam ceea ce simţeam.

Şi când a trebuit să caut o carieră care să îmi placă, n-a trebuit să caut prea departe. De fapt n-a trebuit să caut deloc. Mă alesese ea pe mine, într-un fel. Era deja acolo. Era ceva pe care îl făceam în fiecare zi, de când eram copil, fără să mă gândesc prea mult la asta.

Şi încă un lucru care s-ar putea să îi deranjeze pe unii: dacă trebuie să cauţi un lucru care te pasionează, atunci s-ar putea să nu fii pasionat deloc de acel lucru.
Dacă eşti pasionat de ceva, atunci acel lucru este ca o parte ingrată din tine pe care ţi-o reamintesc deja alţii că nu e deloc normală, pentru că ceilalţi nu pot să înţeleagă în ruptul capului cum te-ar pasiona aşa ceva.

Nu m-am gândit niciodată că a scrie un articol de 2000 de cuvinte ar fi ceva ce alţii n-ar considera distractiv. Prietenul meu nu s-a gândit niciodată că a desena un logo este ceva ce alţii n-ar găsi că este uşor sau distractiv. Pentru el, a face aşa ceva este atât de natural încât nici nu şi-ar imagina că altcineva ar considera contrariul. Şi tocmai din această cauză, lucrul ăsta este ceea ce ar trebui să facă cu adevărat.

Un copil nu se duce la joacă gândindu-se „Cum să fac să mă distrez mai bine?” Doar se duce şi se joacă şi se simte bine, pur şi simplu.

Dacă trebuie să cauţi prea mult ceea ce faci cu plăcere în viaţă, atunci n-o să îţi placă mai nimic să faci.

Şi adevărul este că faci deja ceva cu plăcere. Îţi plac multe lucruri. Doar că ai ales să le ignori.